Atunci cand timpul doare

                     Nu mai ai chef de nimic. Te enervezi pentru ca nu-ti iese nimic asa cum la biliard nu-ti mai intra o bila pe care o joci de vreo trei ori. Simti ca esti inutil si doresti sa faci timpul sa treaca mai repede numai pentru ca nu suporti sa-l vezi irosindu-se inutil sau in defavoare ta. Astepti sa se intoarca roata karmei dar nu se mai intoarce ci te apasa din ce in ce mai tare. Vrei sa te eliberezi si iti zici da-o ma in p……… masii. Incerci sa-ti gasesti activitati care sa te faca sa nu mai simti nimic dar cum nici morfina nu o poti lua la infinit nici nu poti sa-ti anesteziezi simtul existential si stare de rau. Te simti tumefiat si plin de contuzii cauzate de ciocnirea brutala cu soarta. Sti ca printr-o decizie riscanta (asa cum la biliard lovesti toate bilele numai ca sa-i strici si adversarului strategia)ai putea sa lovesti viata in coaie cu atata putere in cat sa nu te mai stranga (stiu ca viata si soarta sunt in romana feminine dar la mine au coaie) Simti viitorul ca  pe un dusman ascuns in negura decizilor proaste luate in trecut care a devenit un colos.Nu suporti prezentul pentru ca il simti deja scris. Plictiseala e stare de baza a existentei si te gandesti ca poate asa se simtea materia  inainte de creatie: plictisita de propria inexistenta. Nu stiu de ce dar nici postul asta nu-mi venea sa-l scriu dar daca tot l-am scris faceti-va chef si dati commenturi.

                                                                                            Boghi