Nu a fost odata si nici niciodata, a fost sau poate va fi , este sau poate va deveni o vreme cand eram liber sa ma inalt pana pe culmile lumii si sa cobor in scorburile pamantului. Nu-mi gaseam linistea decat atunci cand semanam cu ciocul seminte in pamantul pustiu dar nimic nu inflorea nici udat de lacrima. Atunci disperat mi-am semanat singur o samanta in mine. Speram ca rodul sa infloreasca si sa ma transform in acel ceva la care visam de mult. Cautam disperat un loc unde sa-mi oglindesc imaginea si sa vad transformarea. Dar vai ,pe vremea aceea nu stiam ca din mine va veni furtuna de foc. Dar nimic in lume nu-mi oglindea imaginea. Atunci simti pentru prima oara cum lumea ce ma inconjoara e opaca , ca nu-mi apartine. Oare sunt cel ce ma caut si este cel ce se cauta mai presus de cel ce este? Dar din intamplare am dat peste un lac si undele lacului reflectau o imaginea unei fiinte moarte: a unui om. Atunci mahnit ca eram de fapt om, m-am transformat intr-o flacara arzatoare si m-am pravalit in apa. Acolo pe fund am ramas o stana de piatra mult netimp.
Pe vremea cand netimpul deveni timp mi-am reluat existenta . Focul interior sparse piatra, si pluteam ca un fulger pe suprafata apei. Atunci omul din mine se purifica si m-am inaltat cu capul mandru spre noul meu soare , propriul meu EU.
