Acest post ar fi apărut indiferent dacă ultima oră de franceza nu ar fi subliniat necesitatea abordării unei asemenea teme: radicalismul intelectual. Ştim cu totii de la ce a pornit discuţia, de la o simplă exprimare a unei opinii personale la întrebarea: îti place Micul Prinţ? Ce a continuat a fost desprins din talkshowurile unde se întalnesc nu oameni capabili sa-şi spună păreri şi să accepte faptul că în discuţii nu trebuie să-l acaparezi pe celălalt cu punctul tău de vedere, turându-ţi mijloacele tale intelectuale de producţie şi transformându-te într-un toreador intelectual ci mai degrabă a degenerat intr-o adevarată luptă de clasă(persoana care scrie nu se sustrage oprobriului personal). Toţi participanţii la discuţie am vrut sa dăm dovadă de un intelectualism care contrasta atât de puternic cu mutilarea limbii franceze care cred că-l facea Balzac să se răsuceasca in mormânt. Daca negatorul T. a declarat sincer că lui nu-i place carte considerând-o aberantă, doamna C. (i-a spuneti ce cuvant incepe cu C ) care ar fi trebuit să modereze aceasta dezbatere, in loc sa fie imparţială, a dat dovadă de o totală imposibilitate de a putea asculta pe una dintre tabere în timp ce a favorizat tabăra afirmatorul L. Gusurile se sustin cu argumente tot de ordin personal care nu pot fi demontate doar pentru că nu-ţi convin ţie, ele nefiind trecute in programă .
Discuţia pe urmă a alunecat din temă in temă in abisul shiftărilor de context si teme: de la lupta raţiune / sentiment, la lupta între empirism /raţionalism dar si limitele cunoaşterii, până la subiectul care este condamnat să degenereze ân adevărate idiosincrazii: (in)existenta lui Dumnezeu.Pentru că este postul meu vreau să aduc aminte care era umila mea opinie : Micul Prinţ nu este o carte pentru copii sau oricum este una total needucativa pentru că prezintă vârsta de adult ca o vârstă a ignoranţei si iî cultivă copilului un sentiment de revolta contra adultului contrastând cu basmele populare in care eroul caută sa devină iniţiat si adult. Nu înseamna că revolta împotriva autoritaţii nu este indicată dar nu consideraţi cartea educativă ci spuneţi adevărul: ea conţine un substrat de optimism care iî sensibilizează pe adulţii ajunşi la vârsta frustrărilor.Cand am îndraznit să afirm am fost anatemizat ca un distrugator al inocenţei, doamnei C. i se făcuse mila că n-aş avut o copilărie fericită aceasta fiind cauza pentru care eu n-aş putea intelege şotronul si miracolele epocii de aur. Dar trebui să te obisnuieşti să adopţi poziţii care nu corespund moralei sociale din acestă perioadă. Pentru că la urma urmei morala si etica (care mai nou i se zice şi deontologie) nu sunt decât nişte simple pălării pe care societatea le schimbă in functie de vremea si ideeile care bat prin epoci. Imediat am fost catalogat ca unul care nu ştie să înteleaga metaforele si subtilitaţile unei cărti şi lipsit de imaginaţie. Culmea este că nu am spus niciodată ca nu apreciez cartea ca pe o povestire filozofică extrem de sensibilă ci pur si simplu doream sa atrag atenţia asupra atmosferei de melancolia si finalului trist pot sa-l facă pe copil sa-şi piardă zâmbetul. De fapt eu am fost cel care lua în considerare cum se simte copilul când citeţte cartea, pe cand marii elogiatori ai copilăriei se mulţumeau să zică că acesta carte nu poate fi inţeleasa de copii şi aşa sa nu ne batem capul cu ei. Propun să nu cădem chiar in limbă după autori si carti.
Pe urma a urmat ceva ce de obicei mi se pare penibil. In discuţia despre ratiune îl admir pe negatorul T. cum a rezistat unei practicii foarte noi a acestor radicali intelecuali si anume un defect care stă după opinia mea la baza discursului filozofic: unii vor să trateze lucruri simple complicat iar altii vor să trateze lucruri complicate simplu. Pentru că din pacate rar se naşte un om care să aibă măsura greutaţii noţiunilor si să le trateze corespunzător cu o responsabilitate de om intradevăr inteligent si nefăcând filozofie de salon cu scaune si mese empirice. In acelasi timp dorec să spun si ceva despre cel mai greu sport intelectual si anume acceptarea altor puncte de vedere si voi cita pe cineva mai genial ca mine: Alegerea punctului de vedere depinde de dispozitia noastră. Eroarea constă in a presupune ca numai unul este veridic. Atunci viziunea noastră ramâne afectată de parţialitate. Pentru a cuprinde bine realul trebuie sa lansăm doua mari tentacule: uimirea si ironia. Cine nu simte uimire nu aprofundează şi cine nu ironizează se lasă tarât in adânc, naufragieaza, piere inecat[in apele contextului](Jose Ortega y Gasset). Din păcate rar mai intâlnim acest echilibru asa că deja există doar două mari tabere ultraşii intelectuali (fie ei de partea unei tabere sau a alteia) si nepăsatorii fie ei toleranti sau neinteresaţi de ce se discută.
Referitor la limitele cunoaşterii mă declar deplin impăcat cu ideea că nu pot cunoaşte tot. În primul rând cantitativ pentru ca nu am timp să inmagazinez atâta informaţie si doi pentru că trebuie să recunosc că omul are anumite resurse pe care nu ştie să le foloseacă dar tousi le posedă. Daca Dumnezeu ne-a făcut întradevar dupa chipul si asemănarea sa(aici ma refer desigur la atributele sale interioare nu la dimensiuni de 90-60-90 ) atunci nu se poate ca el să ne fi făcut ca nişte copii imperfecte deorece din start el este creator de perfectiune. Pentru că sunt subiecte la care trebuie sa-ţi declari apartenenţa voi declara că sunt un susţinător al realismului fantastic.Acest curent in gandire a aparut printre ocultisti francezi ai seccolului trecut dar mai multe voi detalia într-un post viitor. Doar câteva aspecte le voi menţiona: ştiinţa nu e technică. In pofida a ceea ce s-ar crede, technica precede ştiinţa. Technica face iar ştiinţa demonstreza doar că e imposibil de făcut. Secretele si miturile n-ar fi nişte fabule ci nişte reţete technice precise, chei pentru a deschide puterile cunoaşterii conţinute în om si în lucruri. Pe de alte parte se doreşte o mai bună trasare si înlantuire a aventurii inteligentei umane fara a mitiza sau a reduce ştiinţific dar şi o mai bună întelegere a mecanismelor care stau la baza culturii.
În ceea ce priveşte subiectul existenţei lui Dumnezeu mă declar total inapt sa răspund convingător la această întrebare mai mult datorită unei lipse de rigori în argumentarea acestui subiect.Verbul “a crede” a creeat anumite axiome care prin simpla lor existenţă permit apariţia axiomei inverse. La ora actuală exista trei variante: cei care cred in Dumnezeu, cei care nu cred şi cei care refuză o argumentare pe această temă (chiar dacă ei cred sau nu) Vreau să menţionez parerea unui savant rus care spunea ca se uită cu un ochi in Biblie şi cu altul in tabele. Recunosc ca acest savant ar avea o privire destul de saşie şi ar corespunde proverbului te uiţi cu un ochi la slănină si cu altul la făină dar este cea mai bună cale de a te împaca cu cea ce şti si ce nu cunoşti înca.
In al doilea rând mi se pare total superficial să vorbim numai de Dumnezeu fie el apartinând oricărei religii. Dacă vreti să discutăm serios, să pornim de la civilizaţiile tribale, animiste, să vorbim despre sentimentul religios, despre sacru si profan.
Dar deşi în timpul orei mai aveam o gramadă de argumente m-am uitat la mulţi dintre voi( de exemplu o colega zice că Nu Se Mai Joaca dar făcea în oră avioane pentru a susţine bănuiesc una dintre părţi printr-un atac aerian) cei care aţi asistat la ora si v-am vazut total neimplicaţi aşa ca m-am gandit că intradevăr o atitudine budhistă poate sa te facă să priveşti cu o detaşare lupta dintre opusuri. În final am pierdut două ore si asta contează. Dar rămane intrebarea: daca tot avem timp de pierdut pe lumea asta de ce să nu încercam să facem ceva cu el, măcar să aflăm care sunt lucrurile importante în viată.
Boghi de pe planeta contextului